„Viziune Oarbă”, performance

„Viziune Oarbă” este un performance de 72 de ore, început pe data de 17 august 2018, ora 00.00 și încheiat pe 20 august 2018, ora 00.00. Acest performance și-a propus ignorarea aparențelor vieții percepute prin văz și accesarea unei realități secrete, ascunse, la care nu avem acces direct. Totodată am vrut să observ partea sociologică a orașului nostru studiind oamenii care intrau în contact cu mine.

 

Impactul social

Mi s-a transmis ulterior de la însoțitorii mei că unii oameni care mă vedeau păreau complet normali, fără să aibă reacții sau stinghereli, ca și cum în mod frecvent ar fi persoane cu deficit total de văz pe străzile Iașului. Alții mă compătimeau iar o mică parte se uitau urât la mine ca la o persoană cu un handicap neobișnuit de urât. Chiar în prima zi, din prima clipă când am ieșit din casă o femeie s-a oferit să mă ajute să trec strada, ceea ce nu am refuzat. Apoi unii mă întrebau unde merg și se ofereau să mă conducă până la destinație, eu refuzându-i politicos. Refuzul venea din două motive: primul că voiam să mă descurc singur, iar al doilea că nu știam ce fel de oameni sunt cei care se oferă să mă ajute. Aveam la mine bani, telefon mobil și acte, așadar, neavând contact vizual cu acele persoane nu le puteam intui intențiile, mai ales când vine vorba de a mă lăsa atins de cineva necunoscut. I-am cerut lui Ionuț Ignat, martorul ocular al acestui performence, să mă lase singur iar el mă fotografia de la 20-30 de metri depărtare, intervenind doar dacă se întâmpla ceva cu adevărat grav. Un simplu traseu până la poșta din cartier pentru ridicarea unui colet a fost un adevărat chin. Când am ajuns acasa eram foarte obosit. Pentru mine acele 45 de minute până la poștă și înapoi parcă duraseră o zi întreagă. Apoi am mers în Copou, pe Ștefan cel Mare, la Palatul Culturii și la Teatrul Național. Noaptea aceea am dormit 12 ore. În a treia zi am fost la piață, dar de acestă dată mult mai stăpân pe mine. Toți se ofereau să mă ajute pentru a nu da peste tarabele lor, fapt care nu mă deranja deloc, iar când cumpăram ceva toți mi-au dat restul foarte corect și nu m-au furat la cântar. Ba chiar mai mult, cineva mi-a făcut o reducere de 1 leu la o legătură de ceapă. Experiența din Piața Alexandru a fost una din cele mai plăcute și m-am simțit în siguranță printre toți acei oameni pe care nu-i vedeam.

 

Orientarea

Ceea ce pot spune este că oricât de bine cunoști orașul nu-l poți cunoaște la perfecție în toate detaliile lui, iar harta pe care o ai în cap despre amplasarea străzilor, a clădirilor, tonetelor și gardurilor, diferă total de realitate. Mai mult de cât atât, un factor variabil pe care mental nu poți să-l cunoști este faptul că mașinile parcate pe marginea străzilor sunt mereu în alte poziții sau în alte locuri. Am mers pe lângă borduri, pe lângă pereți, pe lângă mașini și garduri vii. În Copou am mers singur cu autobuzul iar apoi m-a ajutat cineva să traversez și am intrat în Parcul Copou. Mi-a luat jumătate de oră să ajung la Casa de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”, învârtindu-mă pe fel și fel de străduțe și alei mici având ca reper doar sunetul tramvaielor și bordurile aleelor. În cele trei zile, de trei ori m-am dezorientat total și în cap nu mai mai aveam nici un reper, nici o ancoră care să mă poziționeze la loc în harta mea mentală: În Parcul Copou, în parcarea din fața blocului și în Piața Alexandru. Cu toate acestea în parcarea din fața blocului m-am orientat după mirosul tomberoanelor de gunoi și după sunetul mașinilor. În rest știam cu o exacitate rareori combatată fiecare clădire sau stradă care se afla în jurul meu. Ba mai mult, mergând cu autobuzul, îmi dădeam seama după curbe sau diferențele de nivel zona în care mă aflam.

 

Activități

În aceste trei zile am făzut tot ceea ce aș fi făcut în viața de zi cu zi, în afară de lucrurile care să-mi folosească ochii. Am fost la piață, la poștă, am gătit, ascultat muzică și teatru radiofonic, mi-am vizitat părinții, m-am întânit cu prietenii, am făcut dragoste, am iești la o terasă la bere, etc… lucruri obișnuite dar trăindu-le un pic altfel, folosindu-mă de celelalte simțuri mai mult pentru a compensa lipsa văzului. Activitatea principală era fumatul. Dar după un timp am început să nu mai simt gustul țigării. Probabil având ochii acoperiți și nesimțind fumul pe față și ochi, am început să simt gustul din ce în ce mai slab.

 

În interior

În prima zi, instinctual aprindeam lumina de fiecare dată când mergeam la toaletă sau pe hol, spații care nu au lumină naturală. De fiecare dată când luam ceva sau puneam ceva pe masă pipăiam și masa ca să simt în ce loc al mesei se afla. Fructele și legumele le miroseam înainte de a le mânca ca să simt dacă sunt proaspete sau stricate. Când luam o cămașă în mână trebuia întâi să pipăi unde e eticheta pentru a nu mă îmbrăca cu ea pe dos. La toaletă întotdeauna trebuia să mă așez. Măsuram lungimea șireturilor de la papuci cu mâna. Cel mai greu a fost să învăț un mecanism prin care să reușesc să aprind țigara. Mi-am făcut semne cu un cuțit la carcasa de la telefon pentru a putea folosi cât de cât un smartphone. Evident, că zona care îmi oferea cel mai mare confort era în casă. Dar și în casă mă simțeam cel mai confortabil în pat, lângă care aveam tot ce îmi trebuia. Cu toate acestea încet, încet se instaurase o stare de plictiseală cruntă, eu fiind o persoană activă și energică. Am obosit și de ascultat muzică și teatru radiofonic. Îmi trebuiau și alte activități.

 

Concluzii

Am observat că neavând la dispoziție văzul, dispar ispitele, dispar atracțiile, dispare imaginea despre tine, dispar nevoile superficiale și chiar superficialitatea însăși, dispare graba, dispare zbuciumul și forfota, dispar multe din dorințe și aspirații, se dezvoltă imaginația, prezența de sine, orientarea și se întețesc celelalte simțuri. Orice lucru, activitate pe care l-am făcut a necesitat mai mult timp și o concentrare mai mare. Ca orb, faci mai puține lucruri, dar le faci foarte atent și îți acorzi toată energia acelui lucru. Chiar și când bei un banal pahar de apă, ești mult mai prezent când ești orb. Singurătatea și lipsa activităților, ce au dus în final la o stare de plictiseală, mă făceau să mă gândesc din ce în ce mai mult la momentul când se vor termina cele trei zile propuse inițial. Cred că trebuia să învăț să croșetez, sau să manufacturez chestii din hârtie, lemn, ață sau o activitate practică ce se poate face fără văz pentru a-mi ocupa timpul și a nu mă simți inutil și singur. Cred că împactul cel mai puternic asupra psihicului unui nevăzător este că se simte inutil. Acest performence a avut ca scop experimentarea vieții înconjurătoare renunțând la cel mai important simț al omului care este văzul. Așadar, la final, după cele trei zile, am început să mă uit pe stradă altfel, să mă raportez la spațiu altfel, să dau atenție lucrurilor mărunte și să fac mișcările mult mai calculat.

 

Mulțumesc pe acestă cale lui Ionuț Ignat care s-a implicat în acest proiect și a fost prezent în cele trei zile pentru a documenta vizual acest proiect.